ingropare in reluare dar sigura

ma ingrop in propria rutina
in propriul pamant sapat cu mainile mele
am ajuns sa nu ma mai gaseasca nici zorile
razele de soare au ajuns un mit antic
pe tine nu te mai vad nici macar cand am vedenii
numele ce ti l-am scris de sute de ori pe pereti
s-a innecat

de ce nu l-ai invatat sa innoate
de ce nu l-ai invatat macar pe el sa supravietuiasca
daca tu deja te dai pierduta
de negasit nici macar prin jurnalele mortii
scrisorile mele nici macar vantul nu le mai duce
nici macar gravitatia nu le mai poarta
pana si pamantul s-a saturat de umbra lor
ahhh de ce m-ai abandonat atat de repede
nici macar nu am invatat sa definesc sentimentul ce mi-a distrus
orice incercare de a respira normal
sunt abandonat
nici norii nu ma mai baga-n seama
picurii de ploaie se feresc de mine
cad tot imprejurul meu
de parca as avea aureola
ce stupid…

priveste-ma si uimeste-ma
ca am uitat cine sunt
nu-mi mai stiu nici macar numele
cine sunt?!
unde esti?
de ce vocea-mi si-a pierdut si ecoul?
de ce umbra-mi a fugit fara urme?
daca a plecat
sper ca macar sa fi plecat in cautarea ta

Posted in Fără categorie | Tagged , , , , , , , | Scrie un comentariu

salvarea si-a schimbat locatia, astazi sta-n diazepan

mainile nu ma mai asculta
nebunia nu mai asculta de nebun
si nici nebunul de nebunie
acum toata actiunea se desfasoara pe un alt taram
nicidecum al normalitatii
nici zaluziei

oare dincolo de neprevazut
mai e ceva?
dar dincolo…
de di-incolo
de dinco-olo
de dincoloo
de di-in-co-o-looooo
de dincolo
de dincoloo?
oare nu cumva tu te ascunzi la nesfarsit de mine
dupa nesfarsite ziduri?
trec de unul trec de altul
cand colo tu te ascunzi iar dupa primul
draga mea
vreau sa-ti spun ca m-am plictisit de acelasi joc
mai schimba si tu regulile macar
m-am plictisit sa ma lovesc de aceeasi pereti
fara culoare
de aceleasi fete ancorate doar intr-un trup
cand vor veni piratii sa ma ia ca ostatec?
macar atunci vei avea un motiv bun sa vi sa ma salvezi
sa mi te arati / macar
un ochi, o unghie, un picior, un san cel putin
doar stii ce greu e sa fii canibal
datorita tie am ajuns asa
ti-ai adus aminte si de mine abia in ultima clipa
chiar inainte sa intri in vacanta
nu stiu ce m-as fi facut daca te-ai fi odihnit
din a sasea zi
oh, cosmar pur!

totusi
sa lasam balivernele si sa revenim la nebunii
la alte baliverne putin mai normale
nah spune tu printesa ce inca n-ai adormit
ce inca nu te-ai plictisit a te juca acelasi joc
cu acelasi rol sa te ascunzi de nou nascutii ce plang continuu
dupa tine negresit
te faci ca nu-i auzi
sau ce, in lumea ta nu se vorbeste deloc?
ar fi chiar culmea sa-mi spui acuma
ca tu de fapt nici macar nu te ascunzi de noi
ca noi te fugarim precum un taur la cursele de toreador
daca asa stau lucrurile
macar arunca-ti hainele alea rosii intr-un colt de pat
(un colt al lumii pentru noi micile vietuitoare)
astfel nu vom mai innebuni la fiecare secunda
si nu voi mai scoate sange pe nas de furie
ca nu te putem atinge
mangaia in coarnele noastre
pana la urma iti sta mai bine descoperita
fara haine rosii care sa ne ispiteasca
sa alergam de nebuni (ca niste descreierati)
lasa-ne ca suntem bolnavi destul
nu ne mai crea alti virusi
macar culoarea rosie sa nu o mai vedem ca se misca
ci sa vedem cum lenjeria sta tacuta
intr-un colt de pat
si nu aruncata asa in nepasare
ci cu gingasie si sssss-fios

baliverne!
iar cred c-am uitat sa-mi iau portia de diazepan
nu inteleg: de ce unii le numesc PASTILE?

Posted in Fără categorie | Tagged , , , , , | Scrie un comentariu

Scrisoarea cu nr. Y19

“Ma doare tacerea ta. Intrezaresc mereu suspinul ca distanta ne desparte, ca astfel ai coborat pentru mine la rangul de zeita intangibila. Vin-o ca sa pot fugi mai departe, sa pot simti din nou lanul de grau in care, cand eram copil, imi ascundeam clipele neintelese de nimeni. Vin-o sa exploram infinitul ce ne-a mai ramas de cercetat. Vin-o sa ne invartim intr-un cerc perfect rotund, pe care mai apoi sa-l numim Pamant, sau Eternul Eden. Vin-o sa ne redescoperim formele si adevarata substanta, acel lucru numit de materie ‘iubire’. Vin-o in liniste, vin-o cu gingasie… Le voi spune astrilor sa tina ritmul respiratiilor noastre iar lunii sa ne murmure toccata genezei, cand ne-am atins pentru prima data. Cei mai inalti munti vor lua forma versurilor noastre, iar cand ii vom privi de sus, din bolta, vei putea citi juramantul, declaratia care ti-am facut-o in prima zi cand te-am intalnit. De atunci evolutia n-a mai evoluat, a continuat sa joace o piesa de teatru ca, de fapt, privind din indepartari, evolutia nu e evolutie, ci tot o forma de arta. Totul e arta. Subiectii cu chip de om mereu interpreteaza gresit lucrurile inconjuratoare. Pana si de noi au spus ca e doar o aventura muritoare, un flirt, o naivitate copilaroasa. Ei nu vad ca atunci cand noi ne strangem de mana si planetele se strang la un loc, intr-una, formand cercul. Ei nu vad nimic, sunt orbi, cu zambete pe fata, cu preconceptii la camasa, cu papioane inteligente legate in jurul gatului, zugrumandu-si sinceritatea. Ei sunt prea multi pentru a ne putea face fata – muritori care rad si isi distrug statuile pe care inainte le venerau ca zei, cand in genere Zeii radeau de nestiinta si nerozia lor. Nu Zeus este zeul, ci Misterul, cel mai mare anonim, anonimul anonimilor, necunoscutul, cel singur fericit, in sine existent. Iar atunci cand cercurile noastre s-au intalnit au format o bicicleta primitiva ale caror roti perfect rotunde s-au invartit la infinit cunoscand infinitul, traversandu-l si emigrand pe insula marelui mister, a enigmei unde drumurile sunt facute doar pentru a fi parcurse de biciclete. Acolo ne-am gasit linistea. Numai acolo… Dar acum timpul a reinviat, a capatat forme noi si antihristul a fost ridicat la cer, a treia zi dupa Scripturi. Din nou avem de luptat, din nou nu esti cu mine, din nou te-am pierdut… Noi balauri cu chipuri de lut si pietre de hrisolit in forma de ochi vor sa ne fure circumferinta sferica. Arunc in ei cu tot ce imi iese in cale, de la lacrimi si scrisori albe, pana la nevroze nedescarcate electric. Pentru a da de tine, am facut pact cu unul dintre ei si l-am rugat sa iti aduca aceasta scrisoare, sperand ca nu va fi ultima si ca drumul sau inapoi va fi cu folos. Astept noua ta adresa, sa stiu unde sa te caut. Astept petele tale de cerneala pe care inca le mai alint ca fiind singurele lacrimi pe care inima mea le mai poate sorbi, inchiti sub forma de apa vie. Astept tacerea exprimata in cuvinte. Astept o scrisoare… Cersesc daca e nevoie…” -Eclejian (fragment din nuvela)

Posted in Fără categorie | Tagged , , , , | Scrie un comentariu

Doua furnici ratacite. Desertic

Doua furnici ratacite intr-un desert. Una din ele, ilumunata de-un gand de lumina, exclama cuprinzator “Hai, te rog, hai sa innebunim impreuna! Sa ne spunem povesti si sa cantam vantului de seara – stii bine, niciodata nu ne lasa s-adormim… Daca macar nu dam de mare, sa ne fericim impreuna, reciproc. Poate o veni si marea intre timp. Asta daca nu o fi ajuns deja, iar noi, aiuriti cum suntem, n-am vazut-o. Sau poate fost-am prea incordati cautand-o. Hai, sa ne tinem de degete, sa ne prefacem ca suntem fericiti, ca ne iubim. Macar atat. Hai sa uitam de toate pietrele din jur, ce tac continuu, lovindu-ne pe la spate, uneori din toate partile. Sa zauitam totul si sa ne lasam cautati de valuri. Cu ceva noroc, cine stie, ne va gasi vreun salvamar si ne va scoate din acest desert zapusitor. In acest fel vom putea si noi, intr-un final, odihni ­­– asa, intansi pe plaja, pe nisip fin si bine ales, nu ca acesta, colturos de te zgarie si pe talpi, si pe tample, si pe suflet. Doar atunci o-m avea zamanul alinarii de toata aceasta truda, adormind pe sunete de talazuri, de hule, pe pantecele valurilor – iar vantul, el insusi ne va inapoia toate cantecele noastre, orchestrate in tonuri si pe note noi, simfonand atat quasarii, cat si cele mai mici vietuitoare ce au fost uitate pe fundul oceanelor, in abis. (…) Hai…

Posted in Fără categorie | Tagged , , | Scrie un comentariu

miere prin copaci si alte prostii

miere prin copaci
scurcandu-se precum unele vieti in oceanul uitarii
si flori suspendate in spatiu
precum si dorintele noastre au stat mult si bine
neclintite nici de furtuni tropicale
nici de stirile venite din acea cutie patrata
ce anunta mereu ca va veni un potop nou
desi se stie bine ca cerul a promis sa nu repete un lucru de doua ori
asa cum obisnuim noi taratoarele de altfel
sa ne inchidem in propriul cerc
-care mai apoi il numim perfect sau si mai grav
al perfectiunii-
cu cheia lasata pe dinafara
traseul zilnic de jogging ramanand neschimbat
ne descotorosim inconstient mecanic instinctiv de sansa resuscitarii
si ramanem pururi in aceeasi jungla
cu miere prin copaci
si flori suspendate in spatiu
toate de dragul de a pacali ursul
crezand ca astfel coada ii va fi furata
si ca in acel apendice smoc de par sta intreaga taina
suspendata in spatiu precum florile
de pa-pa-papa-papadie
-e
i
e
ABX237KLMNBBSTXIEPAPAD

miere prin copaci
si flori suspendate in spatiu
da
nimeni nu stie cat de mult va mai atarna
acea miere prin copaci
sau cand florile se vor plictisi sa stea in acelasi loc nemiscate
in tacere
mecugaite de atata nemiscare
intr-o bazaconie am inceput
si doar in cel mai bun caz
sfarsim intr-alta(…)
Posted in Fără categorie | Scrie un comentariu

Aparenta absurditate a tainei

Sa traiasca cine vrea cu absurdul. Nu am nimic impotriva. Eu nu-mi permit acest lux de a trai haotic. Mai degraba as prefera in absurd, cautand fratele sau geaman. Cautarea mea presupune o ipoteza, contrara absurdului, o idee care se rarefiaza cand privesti in jos si dimpotriva cand o faci in sus. Omul e om, moartea e moarte, absolutul e absolut, iar punctul comun dintre acestea e absurditatea limitei si relativitatii umane. Acest factor X da toate lucrurile peste cap, incurca intreaga ecuatie si strica intregul sistem. (…) Insa s-ar putea ca Adevarul sa nu depinda de factorul X, ci factorul X sa fie doar locul de parcare al revelatiei Adevarului. Atunci, tot ce ar trebui sa faci este sa-ti cureti garajul si sa faci loc Absolutului, desigur, in forma limitata, editie speciala pentru umanitate. Iar dupa sa astepti… Intrebarea tainei, aparent absurda, ar fi “pana cand?”. Taina ramane taina si oricat de aiurea ar fi, ea ne traieste pe noi, nu invers… Asta chiar e logic, nu?!

Posted in Fără categorie | Tagged , , , , , , | Scrie un comentariu

Ferice de moarte

Te vad
cred ca esti langa mine
ma insel
traiesc
toate florile se usca in jurul meu
raman doar amintiri
clipa clipei
cand iar vei veni
si iar vei pleca
precum n-ai fi fost niciodata
sau nu existi
decat intr-o alta dimensiune
a ideilor nenascute

renunt
parasesc lumea
si traiesc cu o obsesie
cea ca tu existi
chiar daca nu te voi putea vedea, vreodata

astept minunea
astept in taina
astept sa mor

doar astfel va fi mai bine
doar murind poti renaste
doar inchizand ochii te poti bucura sincer

moartea este singurul izvor al adevaratei fericiri.

Posted in Fără categorie | Tagged , , , , , , , , | Scrie un comentariu