regenerare de 2016

am inceput sa scriu din nou. da, nu se vede? asta e tot. frumos. da, foarte frumos S. tot ce ai facut tu a fost nemaipomenit. te pricepi la toate. te-ai intrecut pe tine insuti. faci lumea mai buna, faci totul sa zboare. pe dracu! esti prea ironic si m-am saturat. #haihaikuaia

 

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

ingropare in reluare dar sigura

ma ingrop in propria rutina
in propriul pamant sapat cu mainile mele
am ajuns sa nu ma mai gaseasca nici zorile
razele de soare au ajuns un mit antic
pe tine nu te mai vad nici macar cand am vedenii
numele ce ti l-am scris de sute de ori pe pereti
s-a innecat

de ce nu l-ai invatat sa innoate
de ce nu l-ai invatat macar pe el sa supravietuiasca
daca tu deja te dai pierduta
de negasit nici macar prin jurnalele mortii
scrisorile mele nici macar vantul nu le mai duce
nici macar gravitatia nu le mai poarta
pana si pamantul s-a saturat de umbra lor
abandonare in reluare dar singura
nici macar nu am invatat sa definesc ceea ce mi-a distrus
orice incercare de a respira normal
abandonat
nici norii nu ma mai baga-n seama
picurii de ploaie se feresc de mine
cad tot imprejurul meu
de parca as avea aureola
ce stupid

priveste-ma si uimeste-ma
ecce homo, varianta noua

rasfoire

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu

salvarea si-a schimbat locatia, astazi sta-n diazepan

mainile nu ma mai asculta
nebunia nu mai asculta de nebun
si nici nebunul de nebunie
acum toata actiunea se desfasoara pe un alt taram
nicidecum al normalitatii
nici zaluziei

oare dincolo de neprevazut
mai e ceva?
dar dincolo…
de di-incolo
de dinco-olo
de dincoloo
de di-in-co-o-looooo
de dincolo
de dincoloo?
oare nu cumva tu te ascunzi la nesfarsit de mine
dupa nesfarsite ziduri?
trec de unul trec de altul
cand colo tu te ascunzi iar dupa primul
draga mea
vreau sa-ti spun ca m-am plictisit de acelasi joc
mai schimba si tu regulile macar
m-am plictisit sa ma lovesc de aceeasi pereti
fara culoare
de aceleasi fete ancorate doar intr-un trup
cand vor veni piratii sa ma ia ca ostatec?
macar atunci vei avea un motiv bun sa vii sa ma salvezi
sa mi te arati / macar
un ochi, o unghie, un picior, un san cel putin
doar stii ce greu e sa fii canibal
datorita tie am ajuns asa
ti-ai adus aminte si de mine abia in ultima clipa
chiar inainte sa intri in vacanta
nu stiu ce m-as fi facut daca te-ai fi odihnit
din a sasea zi
cosmar, nu altceva

totusi
sa lasam balivernele si sa revenim la nebunii
la alte baliverne putin mai normale
nah spune tu ce inca n-ai adormit
ce inca nu te-ai plictisit a te juca acelasi joc
sau ce, in lumea ta nu se vorbeste deloc?
ar fi chiar culmea sa-mi spui acuma
ca tu de fapt nici macar nu te ascunzi de noi
ca noi te fugarim precum un taur la cursele de toreador
daca asa stau lucrurile
macar arunca-ti hainele alea rosii intr-un colt de pat
(un colt al lumii pentru noi micile vietuitoare)
astfel nu vom mai innebuni la fiecare secunda
si nu voi mai scoate sange pe nas de furie
ca nu te putem atinge
mangaia in coarnele noastre
pana la urma iti sta mai bine descoperita
fara haine rosii care sa ne ispiteasca
sa alergam de nebuni (ca niste descreierati)
lasa-ne ca suntem bolnavi destul
nu ne mai crea alti virusi
macar culoarea rosie sa nu o mai vedem ca se misca
ci sa vedem cum lenjeria sta tacuta
intr-un colt de pat
si nu aruncata asa in nepasare
ci cu gingasie si sssss-fios

baliverne!
iar cred c-am uitat sa-mi iau portia de diazepan
nu inteleg: de ce unii le numesc PASTILE?

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Scrisoarea cu nr. Y19

„Ma doare tacerea ta. Intrezaresc mereu suspinul ca distanta ne desparte, ca astfel ai coborat pentru mine la rangul de zeita intangibila. Vin-o ca sa pot fugi mai departe, sa pot simti din nou lanul de grau in care, cand eram copil, imi ascundeam clipele neintelese de nimeni. Vin-o sa exploram infinitul, din nou, cea mai ramas. Vin-o sa ne invartim intr-un cerc perfect rotund, pe care mai apoi sa-l numim Pamant, sau Eternul Eden. Vin-o sa ne redescoperim formele si adevarata substanta, acel lucru numit de materie eroziune. Vin-o in liniste, cu sau fara miscari seismice. Le voi spune astrilor sa tina ritmul respiratiilor noastre iar lunii sa ne murmure toccata genezei – cand ne-am atins pentru prima data. Cei mai inalti munti vor lua forma versurilor noastre, iar cand ii vom privi de sus, din bolta, vei putea citi juramantul, declaratia care ti-am facut-o in prima zi cand te-am intalnit. De atunci evolutia n-a mai evoluat, a continuat sa joace o piesa de teatru ca, de fapt, privind din indepartari, evolutia nu e evolutie, ci tot o forma de arta. Totul e arta. Subiectii cu chip de om mereu interpreteaza gresit lucrurile inconjuratoare. Pana si de noi au spus ca e doar o aventura muritoare, un flirt, o naivitate copilaroasa. Ei nu vad ca atunci cand noi ne strangem de mana si planetele se strang la un loc, intr-una, formand cercul. Ei nu vad nimic, sunt orbi, cu zambete pe fata, cu preconceptii la camasa, cu papioane inteligente legate in jurul gatului, zugrumandu-si exprimarea libera si individualismul. Ei sunt prea multi pentru a ne putea face fata – muritori care rad si isi distrug statuile pe care inainte le venerau ca zei, cand in genere Zeii radeau de nestiinta si nerozia lor. Nu Zeus este zeul, ci Misterul, cel mai mare anonim, anonimul anonimilor, necunoscutul, cel singur fericit, in sine existent. Iar atunci cand cercurile noastre s-au intalnit au format o bicicleta primitiva ale caror roti perfect rotunde s-au invartit la infinit cunoscand infinitul, traversandu-l si emigrand pe insula marelui mister, a enigmei unde drumurile sunt facute doar pentru a fi parcurse de biciclete. Acolo ne-am gasit linistea. Doar acolo. Dar acum timpul a reinviat, a capatat forme noi si antihristul a fost ridicat la cer, a treia zi dupa Scripturi. Din nou avem de luptat, din nou nu esti cu mine, din nou te-am pierdut. Noi balauri cu chipuri de lut si pietre de hrisolit in forma de ochi vor sa ne fure circumferinta sferica. Arunc in ei cu tot ce imi iese in cale, de la cristale din ochi si silabe zburatoare pana la baxuri de nevroze nedescarcate electric. Pentru a da de tine, am facut pact cu unul dintre ei si l-am rugat sa iti aduca aceasta scrisoare, sperand ca nu va fi ultima si ca drumul sau inapoi va fi cu folos. Astept noua ta adresa, sa stiu unde sa te caut. Astept tacerea exprimata in cuvinte. Astept. (…) Astept?” -Eclejian (fragment din nuvela)

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Doua furnici ratacite. Desertic

Doua furnici ratacite intr-un desert. Una din ele, ilumunata de-un gand de lumina, exclama cuprinzator „Hai, te rog, hai sa innebunim impreuna! Sa ne spunem povesti si sa cantam vantului de seara – stii bine, niciodata nu ne lasa s-adormim… Daca macar nu dam de mare, sa ne fericim impreuna, reciproc. Poate o veni si marea intre timp. Asta daca nu o fi ajuns deja, iar noi, aiuriti cum suntem, n-am vazut-o. Sau poate fost-am prea incordati cautand-o. Hai, sa ne tinem de degete, sa ne prefacem ca suntem fericiti, ca ne iubim. Macar atat. Hai sa uitam de toate pietrele din jur, ce tac continuu, lovindu-ne pe la spate, uneori din toate partile. Sa zauitam totul si sa ne lasam cautati de valuri. Cu ceva noroc, cine stie, ne va gasi vreun salvamar si ne va scoate din acest desert zapusitor. In acest fel vom putea si noi, intr-un final, odihni ­­– asa, intansi pe plaja, pe nisip fin si bine ales, nu ca acesta, colturos de te zgarie si pe talpi, si pe tample, si pe suflet. Doar atunci o-m avea zamanul alinarii de toata aceasta truda, adormind pe sunete de talazuri, de hule, pe pantecele valurilor – iar vantul, el insusi ne va inapoia toate cantecele noastre, orchestrate in tonuri si pe note noi, simfonand atat quasarii, cat si cele mai mici vietuitoare ce au fost uitate pe fundul oceanelor, in abis. (…) Hai…

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , | Lasă un comentariu

miere prin copaci si alte prostii

miere prin copaci
scurcandu-se precum unele vieti in oceanul uitarii
si flori suspendate in spatiu
precum si dorintele noastre au stat mult si bine
neclintite nici de furtuni tropicale
nici de stirile venite din acea cutie patrata
ce anunta mereu ca va veni un potop nou
desi se stie bine ca cerul a promis sa nu repete un lucru de doua ori
asa cum obisnuim noi taratoarele de altfel
sa ne inchidem in propriul cerc
-care mai apoi il numim perfect sau si mai grav
al perfectiunii-
cu cheia lasata pe dinafara
traseul zilnic de jogging ramanand neschimbat
ne descotorosim inconstient mecanic instinctiv de sansa resuscitarii
si ramanem pururi in aceeasi jungla
cu miere prin copaci
si flori suspendate in spatiu
toate de dragul de a pacali ursul
crezand ca astfel coada ii va fi furata
si ca in acel apendice smoc de par sta intreaga taina
suspendata in spatiu precum florile
de pa-pa-papa-papadie
-e
i
e
ABX237KLMNBBSTXIEPAPAD

miere prin copaci
si flori suspendate in spatiu
da
nimeni nu stie cat de mult va mai atarna
acea miere prin copaci
sau cand florile se vor plictisi sa stea in acelasi loc nemiscate
in tacere
mecugaite de atata nemiscare
intr-o bazaconie am inceput
si doar in cel mai bun caz
sfarsim intr-alta(…)
Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Sangerari descoperite in urma unei injunghieri, aparent recente

„Exista doua tipuri de pasari: cele cu aripi care aleg sa zboare spre inaltimi, orizonturi noi, si cele cu aripi care se multumesc cu imprejurimile, sa zboare dintr-un copac in altul, murind pe acelasi meleag, in acelasi pamant natal. Aventura necunoscutului, spre alte cunoasteri, e doar pentru vietuitoarele puternice, cele intr-o continua lupta cu vanturile, cele care aleg libertatea impreuna cu riscurile si toate consecintele acesteia.”

„Cand cineva nu te intelege, ori tu nu ai expus bine problema, ori persoana in cauza ti-a suspendat incercarea de exprimare, fie prin propria incapacitate de comprehensiune, fie prin indiferenta sau prejudecata, ceea ce e mult mai dureros si neplacut. Indiferenta, si mai ales prejudecata, constituie noua plaga apocaliptica, o forma de raie crescanda, specifica speciei umane. Cel mai prejos lucru, cea mai incurabila boala.”

„Niciodata sa nu fii atat de prost si naiv incat sa crezi ca o maimuta te poate intelege.”

„Se zice ca omul a evoluat din maimuta si nu invers. Dar atunci, de ce ele se urca prin copaci? De ce ele ne conduc?! Aparent sunt mai sus, sunt peste, sunt la putere si detin controlul, insa ontologic e exact invers.”

„Invidia este ceea ce ramane la suprafata cand paharul mandriei s-a umplut. Este mucegaiul care se vede, care nu poate fi trecut cu vederea atunci cand un lucifer mai mic iti intinde ceasca de cafea si spune ca e din partea casei. Invidia, tot timpul, se naste din prea multa semetie. In fapt, ea este copilul trufiei si al ingamfarii.”

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Balauri cu fete de nisip

Balauri cu fete de nisip
vin sa ne apere
diamantul ce ti l-am daruit in prima zi
cand te-am zarit pe peron
sper ca nu ai uitat acel ceas vechi si ruginit
ce ne-a aratat ora coliziunii noastre
iar zgomotul tagarilor ne-a tinut ritmul
pentru primul nostru dans
afara era ora 22 si ploua
trandafirul ce ti l-am intins
poposind de demult prin buzunarul meu
a prins radacini si ne-a tinut drept umbra
pentru ca atunci cand ti-am atins buzele
sa nu vada nici macar luna
mai tii minte acei licurici
ce ne-au acoperit cu lumina galbena sa nu ne ploua
asta cand am fugit neudati in strada tinandu-ne de
destinul celuilalt cu 5 degete si unghii taiate
astfel am iesit de sub binecuvantarea batranului peron
Balauri cu fete de nisip
e tot ceea ce avem nevoie
pentru a pastra in siguranta piatra
legamantului nostru
si ne amestecam
ne redesenam
Balauri cu fete de nisip
cu geamuri in frunte
cu un singur diamant legat la gat
si strig
cu glas de arhanghel
„Balauri cu fete de nisip
la luptaaa!!
sa cucerim Gradina Eden
Edenul fara nisip!”
si atunci s-a intamplat neprevazutul
asa au invins
Balauri cu fete de nisip
Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

L si V de mare, mare de tipar

licurici de mare
incep sa se razvrateasca
pe malul ce a mai ramas din mine
bucata de nisip ce altadata era locul unde obisnuiam sa adormim
cand de atata nelumina ni se inchideau pana si ochii
acum nu mai e locul nostru
e plaja unde mai au loc doar micile vietuitoare
cu aripi inca neofilite

hei
valuri de mare
inecati-ma cum stiti voi mai bine
ca atunci cand ma voi trezi
-cand pulsul isi va relua din nou un anumit ritm-
asta daca se va intampla vreodata
sa fiu pierdut pe o alta insula
m-am saturat sa infulec acelasi aer pentru a supravietui
si pana la urma
daca e sa privesc in jur si sa gandesc bine
nici nu mai am spatiu printre acesti licurici
voi nu vedeti?!
asa ca faceti bine
si vorbiti si cu adancurile daca e nevoie
si macar mutati-ma intr-o alta cusca
mai minuscula –
fluture de mare
asta cred ca mi-ar place cel mai mult
s-am aripi care sa provoace acel potop
interzis de pe vremea lui Noe
iar astfel vor supravietui doar cei antrenati
cei obisnuiti deja in astfel de conditii
-imposibile obisnuitului si obisnuintei-

valuri de mare
lasati licuricii in pace
lasati-i sa se bucure de putinul ce a mai ramas
de boabele de nisip ce se fac tot mai mici

valuri de mare
haideti sa declansam potopul pus sub interdictie
singura solutie ce inca n-am experimentat-o
eu voi sufla cu mainile legate
la spate spre a nu-mi astupa maxilarul atunci cand puterile-mi vor fi gata
iar voi sa fugiti din calea strigatului meu nevazut si nemaiauzit
fie el si mut voi tot sa o luati la goana
sa alergati de nebunie in toate partile
si sa maturati orice gaza ce va va sta-n cale
si nu va faceti griji ca nu veti putea imbratisa intreg pamantul
va promit ca voi arunca cu lacrimi pana cand totul va fi sufocat de furia si
ospitalitatea voastra
(…)
doamne
ce bine ca macar pe voi va mai am

       *   *   *

(pffuiii
 ce mai de licurici
 ce mai de valuri de mare
 …)

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Scrisoare unanimă

Dragă Nimănui,
 
Încerc să-mi culeg gânduri din coşul minţii mele
şi să strâng câteva pentru tine, ca nişte flori ofilite
legate cu forţa într-un buchet de corbi prost crescuţi.
Îţi spun că am refuzat să mai scriu
din cauză că am devenit prea pretenţios cu mine, de dragul tău
am devenit prea insensibil văzând că întârzi sau, ca nu mai vii.
Din Marea Mediterană am devenit Marea Moartă
iar mai apoi Oceanul Îngheţat.
Chiar acum sunt un sloi de gheaţă, un aisberg care aşteaptă Titanicul,
aşteaptă să fie lovit şi crăpat în două, astfel, măcar mă voi topi,
voi simţi căldura murind, aşteptând să moară singuratatea din mine.
Asta nu înseamna că te văd ca pe o salvare, nici vorbă,
(sunt conştient că există un singur Salvator – tu in forma cealalta)
ci ca pe un sprijin, un ajutor, ceva de care să-mi leg ancora vieţii
sau macăr gândurile şi micile fabulaţii.
Sau pur şi simplu, cineva care să mă facă să mă topesc, să plâng,
să strig şi strâng de durere cuvinte.
Zgârie-mă cu ghiarele tale de leopard şi nici măcar nu se va vedea
vreun semn pe inima mea de gheaţă.
Dar cine eşti tu de crezi că despre tine este vorba?
Nu intelegi nici acuma!? TU nu exişti în realitate, ci doar aşa, pentru mine…
când mă plictisesc,
că în celelalte rânduri, eşti complet absentă
sau nu eşti deloc.
 
Dedic aceste cuvinte
Ei, NIMĂNUI (sau Celei ce nu există)
Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , , , , , , | Lasă un comentariu