Doua furnici ratacite. Desertic

Doua furnici ratacite intr-un desert. Una din ele, ilumunata de-un gand de lumina, exclama cuprinzator „Hai, te rog, hai sa innebunim impreuna! Sa ne spunem povesti si sa cantam vantului de seara – stii bine, niciodata nu ne lasa s-adormim… Daca macar nu dam de mare, sa ne fericim impreuna, reciproc. Poate o veni si marea intre timp. Asta daca nu o fi ajuns deja, iar noi, aiuriti cum suntem, n-am vazut-o. Sau poate fost-am prea incordati cautand-o. Hai, sa ne tinem de degete, sa ne prefacem ca suntem fericiti, ca ne iubim. Macar atat. Hai sa uitam de toate pietrele din jur, ce tac continuu, lovindu-ne pe la spate, uneori din toate partile. Sa zauitam totul si sa ne lasam cautati de valuri. Cu ceva noroc, cine stie, ne va gasi vreun salvamar si ne va scoate din acest desert zapusitor. In acest fel vom putea si noi, intr-un final, odihni ­­– asa, intansi pe plaja, pe nisip fin si bine ales, nu ca acesta, colturos de te zgarie si pe talpi, si pe tample, si pe suflet. Doar atunci o-m avea zamanul alinarii de toata aceasta truda, adormind pe sunete de talazuri, de hule, pe pantecele valurilor – iar vantul, el insusi ne va inapoia toate cantecele noastre, orchestrate in tonuri si pe note noi, simfonand atat quasarii, cat si cele mai mici vietuitoare ce au fost uitate pe fundul oceanelor, in abis. (…) Hai…”