Scrisoarea cu nr. Y19

„Ma doare tacerea ta. Intrezaresc mereu suspinul ca distanta ne desparte, ca astfel ai coborat pentru mine la rangul de zeita intangibila. Vin-o ca sa pot fugi mai departe, sa pot simti din nou lanul de grau in care, cand eram copil, imi ascundeam clipele neintelese de nimeni. Vin-o sa exploram infinitul ce ne-a mai ramas de cercetat. Vin-o sa ne invartim intr-un cerc perfect rotund, pe care mai apoi sa-l numim Pamant, sau Eternul Eden. Vin-o sa ne redescoperim formele si adevarata substanta, acel lucru numit de materie ‘iubire’. Vin-o in liniste, vin-o cu gingasie… Le voi spune astrilor sa tina ritmul respiratiilor noastre iar lunii sa ne murmure toccata genezei, cand ne-am atins pentru prima data. Cei mai inalti munti vor lua forma versurilor noastre, iar cand ii vom privi de sus, din bolta, vei putea citi juramantul, declaratia care ti-am facut-o in prima zi cand te-am intalnit. De atunci evolutia n-a mai evoluat, a continuat sa joace o piesa de teatru ca, de fapt, privind din indepartari, evolutia nu e evolutie, ci tot o forma de arta. Totul e arta. Subiectii cu chip de om mereu interpreteaza gresit lucrurile inconjuratoare. Pana si de noi au spus ca e doar o aventura muritoare, un flirt, o naivitate copilaroasa. Ei nu vad ca atunci cand noi ne strangem de mana si planetele se strang la un loc, intr-una, formand cercul. Ei nu vad nimic, sunt orbi, cu zambete pe fata, cu preconceptii la camasa, cu papioane inteligente legate in jurul gatului, zugrumandu-si sinceritatea. Ei sunt prea multi pentru a ne putea face fata – muritori care rad si isi distrug statuile pe care inainte le venerau ca zei, cand in genere Zeii radeau de nestiinta si nerozia lor. Nu Zeus este zeul, ci Misterul, cel mai mare anonim, anonimul anonimilor, necunoscutul, cel singur fericit, in sine existent. Iar atunci cand cercurile noastre s-au intalnit au format o bicicleta primitiva ale caror roti perfect rotunde s-au invartit la infinit cunoscand infinitul, traversandu-l si emigrand pe insula marelui mister, a enigmei unde drumurile sunt facute doar pentru a fi parcurse de biciclete. Acolo ne-am gasit linistea. Numai acolo… Dar acum timpul a reinviat, a capatat forme noi si antihristul a fost ridicat la cer, a treia zi dupa Scripturi. Din nou avem de luptat, din nou nu esti cu mine, din nou te-am pierdut… Noi balauri cu chipuri de lut si pietre de hrisolit in forma de ochi vor sa ne fure circumferinta sferica. Arunc in ei cu tot ce imi iese in cale, de la lacrimi si scrisori albe, pana la nevroze nedescarcate electric. Pentru a da de tine, am facut pact cu unul dintre ei si l-am rugat sa iti aduca aceasta scrisoare, sperand ca nu va fi ultima si ca drumul sau inapoi va fi cu folos. Astept noua ta adresa, sa stiu unde sa te caut. Astept petele tale de cerneala pe care inca le mai alint ca fiind singurele lacrimi pe care inima mea le mai poate sorbi, inchiti sub forma de apa vie. Astept tacerea exprimata in cuvinte. Astept o scrisoare… Cersesc daca e nevoie…” -Eclejian (fragment din nuvela)

About Eclejiastul

a christian artist
Acest articol a fost publicat în Fără categorie și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s